Plantatia
Publicitate
|
Infiintarea plantatiei de catina. Infiintarea plantatiei de Catina este de preferat a se realiza toamna, la finele lunii octombrie si prima decada a lunii noiembrie, cu 2-3 saptamani inainte de aparitia primelor ingheturi la sol. Daca toamna este scurta si capricioasa si s-a intarziat cu scosul plantelor din pepiniera, atunci plantatul se efectueaza primăvara când terenul s-a scurs de apa si permite executarea lucrarii. In acest din urma caz solul se pregăteste din toamna, iar gropile de plantare se sapa in ferestrele cu timp favorabil din iarna (februarie - martie).
Parcela de teren arata adanc se discuieste, apoi se fixeaza prin pichetare cu tarusi, locul fiecarei plante pe sol, atat intre randuri cat si pe rand. Distantele de plantare se aleg in functie de forma de conducere adoptata, sistemul de cultura si vigoarea soiului respectiv, fertilitatea naturala a solului si cartografia terenului. Pentru plantatiile de Catina care au ca scop productia de fructe, situate pe teren plan, pe un sol fertil, se adopta o distanta de 4-5 m intre randuri si 3-3,5 m intre plante pe rand. Pe terenurile in panta cu soluri cu fertilitate mai scazuta, distantele de plantare se reduc la 3,5 - 4 m intre randuri si 2,5 - 3 m intre plante pe rand. Acolo unde terenul s-a terasat distanta intre randuri se stabileste si in functie de latimea platformei terasei pe care se pot planta de la 1 la 3 randuri. Pe terenurile plane randurile se orienteaza pe directia N-S sau paralel cu directia vantului dominant, iar pe terenurile in panta cu înclinare mai mare de 10% orientarea randurilor este paralela cu curbele de nivel. La pante mai mici, randurile se taseaza din deal in vale, indeosebi in zonele cu precipitatii abundente, permitand astfel evacuarea apei in exces. Dupa efectuarea pichetajului urmeaza sapatul gropilor, fie manual cu cazmaua, fie mecanizat cu burghie speciale, in agregat cu tractorul. Dimensiunile gropilor pe terenul arat sunt de 50/50/50 cm iar pe terenul intelenit 80/80/60 cm. Plantele stabilite pentru plantare se pregatesc astfel: radacinile se fasoneaza, adica se improspateaza taieturile, se scurteaza cele care au o lungime mai mare de 20-25 cm, se inlatura prin taiere radacinile rupte, se mocirlesc pana la colet intr-o mocirla de consistenta smantanii, preparata din amestec in parti egale de pamant si balega proaspata de bovine si apa pana la realizarea consistentei respective. Lucrari de ingrijire a plantatiei Deoarece Catina are un ritm mai scazut de crestere in primii anii dupa infiintarea plantatiei se au in vedere o serie de lucrari care sa determine o refacere mai rapida a sistemului radicular in consecinta o crestere si o dezvoltare mai intensă a partii aeriene. Imediat după plantare se va executa o mobilizare a solului tasat cu ocazia plantatului, iar in cursul primului an de vegetatie se execută 3-4 prasile pentru distrugerea buruienilor si se aplica udari in perioadele secetoase. Pana la formarea simbiozei cu microorganismele in laboratorul de pe radacini numit nodozitati, este necesar sa se intervina cu fertilizari faziale pe baza de azot: in primul an cu o doză de 15-20 g/m2 la 45 zile după plantare, iar in anul al doilea, cu doua doze de azotat de amoniu: prima la pornirea in vegetatie si cea de-a doua la inceputul lunii iunie. In jurul plantelor solul se mentine curat Cresterea si fructificarea la Catina Alba
Catina se prezinta ca un arbust inalt de 1,5 – 3,5 m, cu numerosi tepi puternici. In functie de conditiile de clima si sol, ea creste diferit, si anume ca tufa joasa taratoare in zonele aride si pe soluri sarace, sau sub forma arborescenta de 8-10 m inaltime pe soluri fertile. Catina alba intra pe rod in anul 3 de la plantare si are o durata de productie de 18-20 de ani. Sistemul radicular este foarte bine dezvoltat, raspandit mai mult la suprafata solului, la 20 cm adancime si are mare capacitate de drajonare. Pe radacinile catinei se formeaza nodozitati fixatoare de azot, ca la leguminoase. Aceste nodozitati sunt formatiuni simbiotice produse de bacterii din genurile Rhizobium, Azotobacter, Clostridium, bacterii fixatoare de azot care traiesc libere in sol. Acestea patrund in planta prin perisorii absorbanti printr-un mecanism de atractie chimica (recent s-a descoperit ca bacteriile sunt atrase de flavone secretate de radacina) si se instaleaza in interiorul radacinii plantei unde formeaza formatiuni globuloase cu aspect de noduri. Formarea acestor formatiuni este avantajata de prezenta unor microelemente ca bor, molibden, calciu si sulf. In interiorul nodozitatilor bacteriile se dezvolta, se inmultesc si fixeaza azotul atmosferic, transformandu-l in azot asimilabil. Bacteria isi insuseste de la planta zaharuri si alte substante pe care nu si le poate sintetiza, iar planta utilizeaza azotul organic fixat de bacterii. Tulpina catinei are o scoarta neteda, de culoare bruna-verzuie, care cu timpul se inchide la culoare. O particularitate a catinei este prezenta a numerosi spini puternici, lignificati, foarte ascutiti. Toate cresterile anuale de pe tulpina si ramuri se termina cu astfel de ghimpi. Frunzele sunt mici, dispuse altern, scurt petiolate, cu limbul ingust si lung de 5-6 cm, cu perisori solzosi de culoare cenusie-argintie pe ambele fete. De la aceasta caracteristica ii vine si denumirea populara de catina alba. Frunzele sunt ele insele bogate in vitamina C. Catina alba este o specie unisexuat dioica, avand plante deopotriva femele si barbatesti. Plantele barbatesti sunt mai viguroase decat cele femele, au ramuri anuale mai lungi, mai groase si de culoare inchisa, precum si mugurii mai mari. Florile barbatesti sunt grupate in conuri scurte de culoare bruna, si se afla pe ramurile anuale. Florile femele sunt grupate cate 10-12 intr-un racem foarte scurt. Fructele sunt drupe false, mici, de forma variabila, de la ovoida la globuloasa, chiar turtita. Culoarea lor predominanta este portocalie, cu treceri spre galben. Mai rar apar si fructe de culoare rosie. Fiind in numar foarte mare, foarte scurt pedunculate si asezate unul langa altul, fructele imbraca ramurile ca un manson. Pulpa fructelor este de culoare galbena sau portocalie, foarte suculenta si lasa pete unsuroase. Fructele de catina au un miros placut si aromat, dar nu se consuma cu placere in stare proaspata, fiind acre si astringente. La maturitate completa, ele pierd multa aciditate si au aroma particulara, mai puternica atunci cand recoltatul se face dupa inghet. Catina alba infloreste in aprilie mai, cand temperatura medie diurna este de 12-15°C si se desfasoara pe o perioada de 15 zile. Plantele mascule infloresc mai devreme, in timp ce plantele femele infloresc o data cu infrunzirea. Polenizarea se face cu ajutorul vantului si al insectelor. La sfarsitul perioadei de inflorire, florile femele polenizate evolueaza spre fructe. Maturarea fructelor incepe in luna august, in primele saptamani. Fructele se ingalbenesc, iar semintele sunt complet formate si sunt capabile sa germineze. Culoarea pielitei si a pulpei se intensifica, fructele crtesc in volum. La sfarsitul lui septembrie inceputul lui octombrie fructele ajung la maturitate optima. Daca recoltarea se face cu intarziere, calitatea fructelor se depreciaza, acestea crapa si pierd din suc. In plantatii, catina alba intra pe rod din anul al treilea. In perioada optima de productie se obtin cantitati ce pot depasi 25 tone/ha. Dupa 18-20 de ani, catina intra in declin, cresterile vegetative sunt mici, productie scade foarte mult, iar plantele incep sa se usuce total sau partial. Cerintele catinei fata de factorii de mediu Catina alba este deosebit de adaptabila diferitelor conditii climaterice, ea crescand in zonele submontane si montane dar si in zona de podis. Este intalnita indeosebi pe prundisuri, rape, sau la liziere. In privinta temperaturii, catina este putin pretentioasa, suportand temperaturi joase de pana la –35 °C, raportandu-se cazuri de supravietuire chiar dupa geruri de –40 °C. Aceeasi rezistenta o manifesta si la temperaturi pozitive excesive, la temperaturi la nivelul solului de pana la + 45 °C. Catina are insa nevoie de foarte multa lumina, productia optima se obtine in zonele in care planta este expusa direct la soare, pe toata perioada zilei. Fata de umiditate, catina se adapteaza foarte usor, rezistand la cele mai cumplite secete din zona temperate, dar si la inundatiile temporare. Catina este un arbust adaptabil pana la extrem pe orice tip de sol, pe terenuri uscate, prundisuri, dar si pe cernoziumuri si soluri brun-roscate. Uimitor, catina creste chiar si pe soluri saraturoase, pe care alte specii nu se pot dezvolta. Profesorul David Davidescu aminteste de catina alba ca facand parte, alaturi de catina de rau (Tamarix pailassi), din grupul plantelor lemnoase din flora spontana care suporta o concentratie mai mare de saruri (0,15%). Chiar daca aceasta planta manifesta o rezistenta sporita, la infiintarea plantatiilor in general se va evita un astfel de sol, iar daca totusi suntem nevoiti sa cultivam pe sol saraturat, se vor aplica amendamente chimice pentru corectarea reactiei alcaline a solului. Profesorul Davidescu sugereaza urmatoarele substante : 1. Gips – este amendamentul cel mai des folosit la imbunatatirea solurilor saraturoase. Este etalon in masurarea valorii de acidifiere (=100) 2. Fosfogips – rezulta ca deseu in procesul de fabricare a acidului fosforic sau a fosfatului trisodic. Are o valoare de acidifiere de 80% fata de gips. 3. Acifer – se obtine prin imbibarea cu acid sulfuric a unui amestec de sulfat de fier, sulfat de aluminiu si sulfat de calciu. Are valoarea de acidifiere de 260% fata de gips. 4. Sulfat de aluminiu – produs incolor, solubil in apa, cu val oare de acidifiere 72% 5. Sulfat de fier – sare cristalina verde, valoare de acidifiere 72% 6. Sulf – valoarea de acidifiere 550% 7. Clorura de calciu 8. Praf de lignit 9. Carbonat de calciu Utilizarea acestor amendamente se face dupa norme bine stabilite, in functie de cantitatea de saruri din sol, dupa analize riguroase. Sunt o sumedenie de conditii ce trebuie avute in seama, orizontul de saraturare, repartizarea sarurilor pe profil, continutul in saruri a panzei freatice, etc. In caz contrar, reactia solului poate fi una contrara asteptarilor. Se recomanda asadar consultarea inginerului agronom inainte de aplicarea oricaror fertilizanti, amendamente sau agenti chimici de combatere a bolilor si daunatorilor. Fertilizarea solului se impune numai in plantatiile situate pe terenuri sarace, subtiri, unde plantele se dezvolta foarte incet si cresterile sunt mici. In aceste cazuri, la plantarea puietilor se dubleaza cantitatea de ingrasaminte organice si chimice, iar o data la 3 ani se administreaza 20-30 t/ha gunoi de grajd, 300-400 kg/ha superfosfat, 200 kg/ha sare potasica. Pe astfel de terenuri se aplica lucrarea cu paraplaul, un plug in forma de sageata care ridica brazda dar nu o si intoarce. In cazul in care solul este mentinut in plantatie ca ogor negru, gunoiul de grajd se ingroapa imediat dupa imprastiere la o adancime potrivita. Pe solurile fertile sau potrivit de fertile ingrasamintele incorporate la infiintarea plantatiei sunt suficiente pana cand planta se aprovizioneaza singura cu azotul atmosferic. Totodata este indicat adaosul de mranita in cazul infiintarii de plantatii prin drajoni. Mranita ofera mediul perfect pentru dezvoltarea sistemului radicular insuficient al drajonului. Publicitate |